O idee dominantă în psihologie este că modul în care legăm relații cu ceilalți la vârsta adultă este puternic definit de calitatea relațiilor noastre din copilăria timpurie. Această idee se regăsește în mai multe teorii ale atașamentului uman. Relațiile pe care le stabilim cu figurile parentale și alte persoane importante se cristalizează în mintea noastră într-un stil de atașament, care ne va caracteriza relațiile cu ceilalți în multe privințe: Cât de mult ne apropiem de ceilalți? Cât de sensibili suntem la nevoile lor? Cât de dispuși suntem să investim emoțional în ceilalți? Cum îi percepem pe ceilalți că răspund la nevoile noastre?
Cunoaștem deja că oamenii au stiluri de atașament diferite, care se asociază cu relații pozitive sau defectuoase cu ceilalți. Cercetări recente aduc completări în teoriile atașamentului și arată că stilul de atașament are un impact și asupra modului în care reușim să ne reglăm emoțiile la vârsta adultă.
Cum se asociază reglarea emoțiilor cu stilul de atașament?
Pe de o parte, persoanele cu atașament securizant, adică acelea care au încredere că celălalt este potrivit, poate fi iubit, responsiv și suportiv față de nevoile proprii, sunt mai reziliente în fața vicisitudinilor vieții; atașamentul securizant operează ca un punct de sprijin pentru sănătatea mintală și adaptarea socială. Cei care au acest tip de atașament sunt mai optimiști, fac mai puține evaluări catastrofice ale pericolelor și amenințărilor și sunt mai încrezători în abilitățile lor de a se confrunta cu provocările vieții. Ei tind să utilizeze strategii de reglare emoțională mai constructive (rezolvare de probleme, reevaluare, căutare de sprijin ș.a.) și-și exprimă liber sentimentele pe care le trăiesc, fără să le distorsioneze.
Pe de altă parte, stilul de atașament poate prezenta fisuri, iar ele aduc cu sine o serie de vulnerabilități pentru probleme emoționale și psihopatologie. Acestea se întrevăd în cazul atașamentului anxios (îngrijorări cu privire la faptul că ceilalți nu vor fi disponibili la vreme de nevoie și caută cu neliniște iubirea și suportul celorlalți) și atașamentului evitant (neîncredere în intențiile celorlalți și încredere compulsivă doar în sine). Ce-i drept, atașamentul s-a format astfel pentru că a fost adaptativ inițial. Copiii au învățat să-și ajusteze comportamentul la cerințele unei figuri de atașament inconsistent disponibilă sau consistent indisponibilă. La vârsta adultă însă, tiparul acesta este dezadaptativ pentru că nu-i ajută să caute susținere și interdependență care le-ar aduce recompense și le-ar menține starea de bine. Vulnerabilitățile atașamentului le permit cu greu să se apropie de formarea unei „baze de siguranță” (cum ar fi spus Bowlby), provocând activarea repetată și supresia emoțiilor negative și menținând reprezentările distorsionate despre sine și ceilalți, în relații. În condițiile lipsei unui atașament securizant, sunt mai vulnerabili din punct de vedere al sănătății mintale și fizice pentru că nu au învățat cum să-și regleze adecvat distresul și nu au dezvoltat resursele interne pentru a face față cu succes evenimentelor stresante.
Cum își reglează emoțiile persoanele cu atașament evitant? Emoțiile negative (frica, anxietatea, tristețea, furia, rușinea, vinovăția) sunt blocate sau inhibate din cauză că sunt asociate cu amenințare și sentimente de vulnerabilitate. A trăi astfel de stări presupune a renunța la scopul pe care o persoană cu atașament evitant îl are: acela de a-și menține nevoile și tendințele legate de atașament inactive. Reacțiile emoționale referitoare la disponibilitatea figurii (respingere, trădare, separare) sunt, de asemenea, blocate sau inhibate, pentru că sunt percepute ca o amenințare, iar astfel de amenințări pot reactiva nevoi de atașament nedorite (adică acelea care le predispun la vulnerabilitate). Din același motiv, evită să țină cont de propriile reacții emoționale (prin supresia, distragerea, suprimarea tendințelor de acțiune relaționate cu emoțiile). Cu alte cuvinte, aceste persoane se folosesc de toate armele pentru a se apăra de trăirea și exprimarea conștiente ale emoțiilor neplăcute. Din păcate, aceste defense fac mai puțin probabil ca experiența emoțională să fie integrată în structuri cognitiv-afective existente care să se poată reconfigura pe baza lor (adică să rupă patternul învățat de-a lungul vieții) și, apoi, să permită utilizarea informației în context social (cum percep comportamentul celuilalt din relație și cum se comportă, în consecință, cu celălalt din relație).
Cum își reglează emoțiile persoanele cu atașament anxios? Pentru ele emoțiile negative sunt congruente cu țelurile lor de căutare a apropierii și de hiperactivare a nevoii de atașament așa că s-ar putea să ce concentreze chiar pe exagerarea lor. În plus, exagerează seriozitatea amenințărilor și supra-accentuează sentimentul de neajutorare și vulnerabilitate pentru a-i face pe ceilalți să le ofere mai multă atenție, suport și protecție. Ceea ce fac ei stă sub egida hiperactivării anxietății: supraestimează pericolul și-și subestimează resursele (de aceea au nevoie de celălalt pentru resurse), își mută atenția pe indicii interni ai distresului și-și intensifică emoțiile negative. Astfel se creează un cerc vicios care menține percepția amenințării chiar și după ce ea a luat sfârșit. Celălalt e dorit pentru că altfel n-ar putea face față amenințării.
Îți recomandăm și articolul: Atașamentul anxios, anxietatea socială și depresia – cum se leagă ele și unde putem interveni?Cunoaștem aceste informații referitoare la particularitățile reglării emoționale în funcție de stilul de atașament dintr-o serie de studii care s-au centrat pe investigarea legăturii dintre cele două:
- reacții la evenimente stresante (evitanții se distanțează cognitiv și emoțional, iar anxioșii prezintă o angajare crescută în ruminare, care exacerbează distresul);
- activitatea cerebrală (activitate crescută în regiuni implicate în activarea distresului – ex. cortexul cingulat dorsal anterior și insula anterioară – la anxioși; activare crescută în cortexul prefrontal dorsolateral și în amigdala stângă, la evitanți, în timpul unei sarcini de reevaluare ceea ce indică faptul că sunt mai puțin eficienți în utilizarea strategiilor de reevaluare și trebuie să depună mai mult efort pentru a face față distresului; în general, persoanele mai puțin securizante tind să reacționeze la stres prin activitate crescută a amigdalei);
- memorii emoționale (acces scăzut la amintiri triste și relaționate cu anxietatea la persoane cu atașament evitant; acces rapid la acest tip de amintiri la persoane cu atașament anxios;);
- supresia gândului (abilitate crescută de a suprima gânduri relaționate cu separarea la evitanți și scăzută la anxioși; dar atunci când e impusă o încărcătură cognitivă pe lângă materialul de suprimat, și evitanții sunt copleșiți de materialul pe care vor să-l suprime; așadar, putem spune că mecanismul prin care se apără de trăirea anumitor stări neplăcute este destul de fragil).
Modelat din copilăria timpurie, până la vârsta adultă când devine relativ stabil, atașamentul este un punct de reper pentru modul în care învățăm să ne reglăm emoțiile. Sursa de reziliență (atașament securizant), tiparul de neîncredere (atașamentul evitant) sau căutarea neliniștită a celuilalt pentru a primi suport (atașamentul anxios), ne va putea spune câte ceva despre felul în care celălalt trăiește și exprimă emoțiile.