Reactivitatea crescută față de amenințarea incertă, impredictibilă, este o trăsătură de bază comună mai multor tulburări de anxietate, se arată într-un nou studiu publicat în noiembrie 2016 în Journal of Abnormal Psychology. Cercetătorii de la Universitatea Illinois, care au condus studiul, au arătat că fobia socială și fobiile specifice au un răspuns comun de reactivitate crescută la incertitudine și amenințări impredictibile.
Autorii fac o distincție clară între amenințarea predictibilă și amenințarea impredictibilă. Aceștia subliniază că persoanele cu tulburări de anxietate (bazate pe internalizarea fricii) manifestă o anxietate anticipatorie exagerată în situațiile ambigue, impredictibile și le interpretează ca fiind periculoase. Amenințarea imprevizibilă nu poate fi controlată, are un caracter impredictibil ca intensitate, frecvență, durată și, prin urmare, aceste persoane mențin o stare continuă de hipervigilență. Astfel, o persoană care este hipersensibilă la amenințări impredictibile își poate petrece întreaga zi într-o stare de îngrijoare intensă, catastrofând despre ceva rău și incontrolabil care i s-ar putea întâmpla. De exemplu, cineva care are o tulburare de panică poate fi constant anxios/ anxioasă că ar putea avea un atac de panică în orice moment.
Prin comparație, amenințările predictibile produc un răspuns instinctiv, imediat, de luptă-sau-fugi. Acest răspuns are factor declanșator clar (ex. lătratul unui câine care te urmărește pe stradă). Frica se risipește după ce amenințarea dispare.
Cercetătorii subliniază că până nu demult, majoritatea studiilor psihologice care au măsurat reactivitatea la amenințarea impredictibilă s-au concentrat pe persoane cu tulburare de panică sau tulburare depresivă majoră, dar rolul acestui factor în alte tulburări este puțin cunoscut. Prin urmare, acesta este primul studiu care testează direct ipoteza că reactivitatea crescută la amenințarea impredictibilă este un indicator psihofiziologic al psihopatologiilor bazate pe internalizarea fricii, pentru persoane cu: (1) fobia socială, (2) fobii specifice, (3) tulburare de anxietate generalizată, (4) tulburare depresivă majoră, (5) persoane fără istoric de psihopatologie.
160 de persoane cu vârste cuprinse între 18 și 65 de ani au participat la studiu. Dintre acestea, 25 de sufereau de tulburare depresivă majoră, 29 aveau tulburare de anxietate generalizată, 41 fobie socială și 24 de persoane aveau o altă fobie specifică. 41 de persoane nu au avut probleme de sănătate mentală.
Toți cei 160 de participanți au completat o sarcină, bine validată, care consta în aplicarea de stimuli electrici („șocuri electrice” neplăcute, dar nepericuloase), predictibili și impredictibili, de intesitate moderată, la încheietura mâinii. Cercetătorii au măsurat răspunsurile de tresărire a pleoapelor ale participanților ca un indicator al arousal-ului aversiv. Au măsurat acest răspuns cu ajutorul unor electrozi plasați sub ochi. Cercetătorii au comparat răspunsul de tresărire a pleoapelor din timpul aplicării „șocurilor” predictibile cu cel din timpul aplicării stimulilor imprevizibili.
[ În studiile de electrofiziologie, această procedură se numește înregistrarea reflexului palpebral de tresărire – este nedureroasă și nu implică riscuri pentru participanți. ]
Rezultatele au arătat că participanții cu fobie socială și cei cu fobii specifice au clipit mult mai puternic în timpul aplicării stimulilor impredictibili decât în timpul aplicării știmulilor predictibili. Comparativ cu aceștia, participanții cu tulburare depresivă majoră, cei cu tulburare de anxietate generalizată și cei fără un diagnostic de tulburare mentală au clipit mai puțin intens în timpul șocurilor impredictibile.
Aceste rezultate, alături de cele din studiile anterioare pentru tulburarea de panică și tulburarea depresivă majoră, sugerează că reactivitatea crescută la amenințarea incertă este un indicator neurobiologic al tulburărilor bazate pe internalizarea fricii. De asemenea reiese că cei cu o tulburare bazată pe frică au în general o hipersensibilitate la evenimente impredictibile, ceea ce le poate menține psihopatologia.
Cercetătorii cred că aceste rezultate ar putea avea implicații importante la nivelul tratamentului, îndreptând atenția dinspre terapiile curente, dezvoltate pe baza unui diagnostic, în care fiecare tulburare de anxietate are propriul set de ghiduri clinice de tratament, spre tratamente noi care țintesc caracteristicile comune ale tulburărilor de anxietate. Dezvoltarea unui tratament care țintește sensibilitatea la amenințări impredictibile ar putea fi de ajutor pentru a trata o varietate de tulburări de anxietate concluzionează aceștia.
Bibliografie